duminică, 21 martie 2010

In sala cu 299 de scaune libere


Dar chiar nimeni? Impreuna cu aceasta intrebare am intrat sambata, 20 martie 2010, in sala cinematografului Arta din Arad. Da, filmul documentar "Capitalism: A Love Story" a rulat la fel ca si pentru 300 de oameni.

Dar sa incep cu inceputul. Nu am mai calcat pragul unui cinematograf din Arad de cel putin un an. Ca argumente as putea enumera: lipsa de timp, comoditatea si dezinteresul crescand de socializare. Dupa o zi de munca nu prea imi mai vine sa merg in oras. Este mai mult usor sa iau filme de pe net si sa le vizionez din confortul fotoliului. Sunt convins ca multi oameni ar fi de acord cu mine, desi aceasta directie este fundamental grestita.

Dupa lacomie, lenea este pacatul cel mai raspandit de pe fata Pamantului. Multumita Internetului si evolutie tehnologiei, totul tinde sa reduca omul la un manechin pus in vitrina, caruia lumea de afara ii devine tot mai indescifrabila, inaccesibila si tot mai dezgustatoare. Educatia maselor este facuta sub diferite amenintari si conditionari de catre dictatorii deghizati in profeti ai dreptatii.

Oamenii mor zilnic din milioane de cauze dar tot nu exista suficienta hrana pentru toti cei ramasi… si nu suntem decat la inceputurile Marii Infometari. Aici este paradoxul. Tocmai succesele pe plan medical a milioanelor de carcetatori din toata lumea care cauta si gasesc tratamente pentru a eradica toate maladiile, ne duc cu pasi mari spre suprapopulare si astfel spre neasjunsuri si nevoia de a cauta substitute cat mai iefitne si accesibile pentru toate nevoile omului. Oricat de greu ne este sa credem, Pamantul are si el un numar limitat de locuri, iar natura are si ea o limita de suportabilitate. De cativa ani, putem observa cam de ce este instare natura daca o ignori cu desavarsire.

Pe de alta parte, dreptul la viata a inceput sa afecteze insasi calitatea vietii si a hranei. Calitatea mancarii viitorului nu va fi cu mult inferioara lăturilor pentru porci. Cantitate, NU calitate. De exemplu, tinem milioane de criminali in inchisori, timp de zeci de ani, si ii hranim din munca noastra, iar alte milioane de copii din lumea intreaga mor de foame pentru ca nu isi permit o bucata de paine. Si atunci te intrebi… unde e dreptul la viata? Are un criminal dreptul la hrana in detrimentul unui copil nascut fara voia lui intr-o zona a globului unde domneste saracia? Oricat de ciudat suna, nu cred ca vreti sa ajungem sa ne omoram pentru o bucata de paine, in timp ce 10 oameni de pe Terra se intrec in investitii in scuturi anti-racheta si alte masuri de siguranta nationala. Pina la urma, ramane sa jucam in acesasta mega productie cinematografica, pina cineva se va desmeticii si va pune in scena o productie cu un buget mic, dar care sa ne spuna ceea ce avem nevoie sa auzim, nu ceea ce vor ei.

Poate va intrebati ce legatura are prezenta mea solitara in acel cinematograful cu dreptul la viata. Inainte sa va intrebati… ganditi-va pentru cateva minute la acei copii nevinovati din Afganistan care sunt nevoiti sa traiasca ora de ora sub teroarea unui razboi pornit, promovat si intretinut de cel mai democratic sistem din lume. Ganditi-va ce n-ar da acei copii sa petreaca doua ore din viata lor intr-un astfel de loc ferit de teama urmatorului raid aerian…


Eu am platit 7 lei pentru acele doua ore, alti oameni si-ar da o mana pentru mai putin.