Ma intrebam azi, asa intr-o doara, cat de daunatoare sanatatii este lipsa unui ras sanatos, din cand in cand. Ma gandeam daca nu cumva suntem din ce in ce mai sobrii, cu fetele inghetate intr-o seriozitate canceroasa. Intreaga vitalitate a sufletului este intr-un real pericol, iar salvarea pare departe.
Cristina simte ca ar fi renascut bucuria vietii in ea…
Mama spune cu un zambet victorios, ca de copil venit de pe terenul de joaca, “m-am spovediiit…” si parca a uitat sa incheie cu un… trala la.
Eu nu spun nimic.
Gandind fiecare pas si cantarind fiecare vorba, avem impresia ca in felul acesta devenim mai buni sau cel putin nu ne facem de rusine. Frica de a fi mici, ignorati, singuri… aceastea sunt horrorshow-urile vietilor noastre.
De fiecare data cand autoritatea contravine conceptiilor noastre, ne transformam instantaneu in adevarati supermeni ai unui sistem bolnav. Parca toti detinem solutia salvatoare sub limba (ca pe o fiola cu otrava) si o scuipam spre fiecare nenorocit care nu poate sa inteleaga.
Ne trezim in fiecare dimineata fragmentati, atarnati si tot timpul in cautarea zilei de maine. Ca niste carpe de sters prezentul de praful zilei de ieri… doar atat.
Fantasmam, visam, planuim, vedem totul cum ar trebui sa fie si niciodata cum este.
“Prea pesimist, dom’le, mult prea pesimist”… mai aud cateodata vocea apocaliptico-dojenitoare a celor ce au ratacit candva pe aici.
Hai sa tropaim in soapta... hai sa radem de data asta... si hai sa privim fara sa masuram, sa comparam sau sa etichetam. Hai sa facem ASTAZI altfel.
