Începe să mi se acrească de toate... fără excepţii. Nu e tocmai o stare pe care să o cataloghezi ca fiind “de moment”. E un şir de secunde... zile, luni, in care am avut parte de atâtea zâmbete cât să nu o iau razna, nici unul mai mult.
DA, am ajuns aici doar din cauza mea. Toate au fost deciziile mele... şi am decis sa decid decizia deciziei... adică e un fel de călătorie virtuală în care ai impresia ca înaintezi, dar defapt stai pe loc. Nu inspir pe nimeni şi nimic nu mă inspiră. Parcă îs făcut contratimp, ziua închid ochii şi îi deschid noaptea, ca să văd... nimicul.
Măcar de aş fi nebun... aş avea o scuză. Aş rupe o nuia şi aş snopii timpul în bătaie. L-aş pune să defileze doar pentru mine.
Un zâmbet ironic, şi o privire scârbită, astă vă dau, până vi se usucă sufletul.
Astăzi pot să mut munţii din loc... cel puţin lasă-mă să cred că e aşa...
Amăgirea e un proces semi-stimulator. Visarea e urmarea dramatică a acestuia. Trezirea e tot timpul programată pe ...mai târziu.
25.01.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu